Delirul mistic este delirul ce are ca temă centrală ideile delirante mistice sau religioase. De la început, dorim să separăm semantic noțiunea de delir – tulburare de conștientă cu modificarea stării de luciditate (din latinescul delirium – aiurare) – de cea de idee delirantă (din latinescul de lira – alături de brazdă), prin care se înțelege o tulburare de gândire caracterizata printr-o idee sau un sistem de idei patologice ce au următoarele trăsături:
- Un mod eronat de judecata care domina gândirea bolnavului și ii modifica în sens patologic comportamentul;
- Impenetrabila la contraargumente logice, imposibil de confruntat în ciuda contradicțiilor evidente cu realitatea;
- Incompatibila cu o atitudine critica, bolnavul fiind incapabil sa-i recunoască esența patologica.
O definiție mai simpla a ideii delirante este aceea a unei idei în dezacord cu realitatea, dar în a cărei realitate crede bolnavul, impenetrabila la argumentele logicii formale și care-i modifica concepția despre lume, comportamentul și trăirile.
Ideile delirante au și un aspect afectiv, delirurile fiind susținute de un suport afectiv și volitiv cu o mare energie care le conferă forță, intensitatea și durabilitatea, vorbindu-se despre o grupare ideo-afectiva, ideile fiind însoțite de o mare încărcătură emoțională. În funcție de conținutul lor tematic, ideile delirante pot fi împărțite în idei de persecuție, hipocondriace, de gelozie și erotomanice, de filiație, de grandoare, de relație, de influenta, metafizice, de invenție, de reforma, mistice etc. Ideile delirante nu apar izolate, ele având tendința de a se articula și sistematiza, restructurând gândirea într-un mod particular, realizând diferite tipuri de deliruri, mai mult sau mai putin sistematizate, mai mult sau mai putin bizare. Delirul modifica afectivitatea și percepția individului, angajând întregul psihism al acestuia.
În delirul mistic, bolnavul are convingerea ca este purtătorul unei misiuni de ordin moral, religios, spiritual. El este menit fie sa reinstaureze armonia și pacea în lume și sa răspândească pacea și credința, fie sa-i curețe de păcate pe semenii săi și sa îndepărteze demonii. În țesătura delirului, de inspirație biblica, apar adeseori tulburări de percepție de tipul halucinațiilor vizuale sau auditive, în care bolnavul aude și vede îngeri, diavoli sau sfinți și profeți.
Ca și în alte deliruri, debutul delirului mistic este de cele mai multe ori insidios, progresiv, putând dura săptămâni, luni sau chiar ani. În faza predeliranta, bolnavul are tendința de a se izola, poate deveni suspicios, iritabil, preocupat excesiv de semnificația unor evenimente, gesturi, simboluri, schimbându-și treptat felul obișnuit de a trai până atunci. Este receptiv la orice ar putea sa-i servească drept argument pentru susținerea falselor sale credințe. Treptat, ajunge sa fie inabordabil în fata unor explicații logice. În debutul brusc, bolnavul are revelația, intuiția principalei sale idei delirante în jurul căreia construiește apoi delirul.
Delirul mistic poate apărea în orice tip de psihoza. Îl întâlnim în schizofrenia paranoida, în care bolnavul are tendința de a se identifica cu Iisus sau chiar cu Dumnezeu. De cele mai multe ori, bolnavul adopta modul de comportament, felul de a se îmbrăca și de a vorbi al reprezentării pe care o are despre sfinți. Ideile mistice pot fi însoțite de idei persecutorii, convingerea ca este victima unui complot, idei de influenta în care bolnavul crede ca asupra sa se exercita influenta exterioara a diavolului sau a lui Dumnezeu care vorbește prin gura lui, a forțelor oculte ale unor secte. Pot apărea și idei delirante de transformare sau posesiune, în care bolnavul are convingerea ca în propriul corp a intrat un duh, un demon sau un înger. De asemenea, putem întâlni delirul mistic în tulburarea afectiva bipolara cunoscuta și ca psihoza maniaco-depresiva, fie în faza depresiva – în episodul depresiv major, cu elemente psihotice, melancoliforme, fie în episodul maniacal, expansiv, unde este trăit ca o stare de exaltare. În depresia majora cu elemente psihotice, ideile delirante se pot însoți de idei de ruina și de idei de inutilitate, nedemnitate și umilință, bolnavul considerându-se nevrednic de dragostea lui Dumnezeu sau a semenilor săi, refuzând sa primească orice fel de ajutor, atenție sau compasiune. Pe de alta parte, în episodul maniacal, alături de delirul mistic, apare de cele mai multe ori un delir de grandoare și omnipotență. Bolnavul are convingerea ca este o persoana însemnată care poruncește celorlați, îi păstorește. Delirul mistic se poate manifesta și în psihozele din epilepsie (în special din epilepsia temporala), în care pot apărea viziuni, senzații sublime însoțite de o lumina strălucitoare (denumita de William James fotism sau ceea ce neurologii de azi considera a fi aura vizuala).
Trebuie ținut cont ca de-a lungul istoriei conceptul de boala psihica nu l-a acoperit pe cel de nebunie, iar implicațiile pe care termenul l-a avut în viata de zi cu zi a individului sunt complexe și relativ greu de delimitat. Se poate afirma, mai ales din perspectiva antropologica, ca boala nu are validitate și valoare decât în interiorul unei culturi ce o recunoaște ca atare. Potrivit acestei abordări, asupra percepției bolii intervine timpul istoric. Acum 100 de ani indivizii cu o viata religioasa considerata ieșită din comun erau diagnosticați ca isterici, în urma cu 50 de ani, ca schizofrenici, în ultimii ani, ca bipolari sau borderline.
Ceea ce denumim astăzi, conform criteriilor din DSM IV, tulburare afectiva bipolara era descris fie ca manie, fie ca melancolie. Psihoza disociativa era descrisa în spectrul larg al isteriei, iar cei cu tulburări delirante paranoide erau numiți fanatici. Fanaticii au descoperit un Adevăr și protejează acest Adevăr printr-o logica distorsionata, împărțind maniheist lumea în prieteni sau dușmani. Ei devin uneori lideri carismatici și atrag adepți, oferindu-le ca punct comun, cel mai adesea, o teorie a conspirației care se constituie în pericol comun. Fanaticii religioși sunt rareori considerați sfinți, deoarece caracteristicile lor paranoide de suspiciune, neîncredere și iritabilitate nu se potrivesc cu virtuțile creștine ale carității și umilinței. Istericii, în schimb, nu atrag la fel de multi aderenți, deși sunt imitați de alții. Fiindcă, în general, nu au calități de lider, pentru ca nu dezvolta teorii conspiraționiste, pentru ca sunt mai putin convingători și nu prea sunt luați în serios, ei sunt mai putin periculoși din punct de vedere social. Dacă marca fanaticului este paranoia, marca istericului este sugestibilitatea, în felul acesta putând ușor intra și ieși din stări alterate de conștiință. Istericul medieval avea viziuni, stigmate, era taumaturg și vizionar. Dacă exista motive pentru care misticii medievali și asceții eroici pot fi considerați isterici, acestea trebuie căutate în zona sugestibilității, a exhibării dramatice a afectelor și a tendinței către stări alterate de conștiință, zone în care misticismul și isteria se pot suprapune.
Astăzi, delirul mistic este din ce în ce mai rar întâlnit. Delirurile sunt din ce în ce mai centrate în jurul unor idei delirante cu teme precum conspirații politice, iradiere, furtul gândirii prin televizor sau antene de telefonie, influențarea comportamentului într-un mod subliminal prin Internet, telefonie mobila sau reclame. Chiar și moda răpirilor de extratereștrii este din ce în ce mai depășită. Atunci când el apare, trebuie distins de misticism.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Romane, misticismul este credința în existenta unor forte supranaturale și posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forte (prin revelație, intuiție, extaz). Este o definiție simplista care nu surprinde natura misticului și misticismului. Misticismul se referă de obicei la un mod de viata atașat strădaniei de a atinge o experiență directa și personala cu divinitatea. În mistica creștină medievala, misticul este o persoana care cauta prezenta imediata sau unirea cu Dumnezeu, iar o experiență mistica este experiență transcendenta a existentei în prezenta lui Dumnezeu într-un mod care diferă de experiența comuna a gândului îndreptat către Dumnezeu sau a rugii închinate lui Dumnezeu. Psihiatria și psihologia tradițională au fost întotdeauna tentate sa considere ca misticismul și ascetismul eroic sunt manifestări ale vreunei boli psihice, fără sa conteze natura acestei boli în sine, entuziasmul religios excesiv fiind diagnosticat în funcție de tendințele în voga ale momentului. Cu puține excepții, majoritatea psihanaliștilor tind sa fie, dacă nu anti-mistici, cel putin non-mistici, legând misticismul de perceperea unor structuri sau procese psihice mai profunde de Eul conștient. Freud nota: Misticismul este perceperea obscura a Sinelui de către Eu. Se vorbește în psihanaliza despre trăirea mistica referindu-se la sentimentul oceanic pe care-l da timpuriu fuziunea fat-mama. Psihanaliza este aliata științei, prea sofisticata pentru a fi mistica. Împreună cu psihiatria este capabila sa demonteze experiența mistica.
Din punctul de vedere al psihiatriei, o parte dintre mistici sau sfinți ar putea fi ușor catalogați ca bolnavi psihici. De altfel, acesta nu este un punct de vedere modern. Nebunia și creștinismul merg mana în mana, cel putin din punctul de vedere al filozofilor greci și romani ai primelor secole creștine. Principalele scrieri ale creștinătății au fost studiate cu mirare de mari filozofi din Imperiu Roman: a învia un corp părăsit de suflet o data cu trecerea în neființă era o adevărată nebunie pentru filozofii greci și romani. Ca atare, învierea din morți din Noul Testament era înțeleasă ca o înviere a corpului. Si acesta este doar unul din motivele pentru care filozofii găseau creștinismul drept nebunesc; și alte credințe creștine, mai ales cele referitoare la extaz, erau asemănate cu termenul de mania din opera platonica.
Creștinii erau considerați nebuni, prosti și idioți, iar la aceste acuzații ei răspundeau ca este normal sa fii condamnat de standardele ostile ale unei vieți tranzitorii. Pavel nu doar arata faptul ca adevărurile creștine pot părea multora drept o dovada de nebunie, el merge mai departe: creștinismul este nebunesc în adevăratul sens al cuvântului. Este nebunia lui Dumnezeu (to morwn tou qeou). Părinții Bisericii au interpretat aceste spuse în înțelesul lor direct: Dumnezeu dorind sa salveze lumea cu ințelepciunea sa, a decis sa o salveze printr-un act de nebunie divina. Actul nebunesc a lui Dumnezeu a fost crucificarea singurului sau fiu.
Creștinii acționează straniu, dar în acord cu aceasta nebunie divina: se implica excesiv în acte de caritate, trăiesc stări de transa și de extaz, au experiențe vizionare și mistice. Creștinismul se răspândește în întregul Imperiu Roman și o data cu el și practicile religioase extatice (incluzând și extazul caritabil). Principala sursa din scrierile platonice referitoare la nebunia divina este în învățăturile lui Socrate din Phaidros. Socrate nu considera ca mania este un lucru rău; sănătatea este într-adevăr de dorit, dar numai pana la un punct, cea mai de preț binecuvântare fiind mania divina, dar a zeilor. Aceasta manie acoperă patru aspecte: profeția, revelațiile și inițierile mistice, inspirația poetica și nebunia iubirii reciproce.
Așadar, unde se termina misticismul și de unde începe delirul mistic?
Persoanele profund religioase trăiesc și acționează pornind de la premisa ca exista o paralela strânsă intre transcendent și realitatea materiala și ca acest transcendent poate interacționa – și o face – cu lumea materiala pe care se bazează noțiunile generale de cauzalitate. Daca aplicam criteriile ce guvernează realitatea fizica transcendentalului, orice persoana care crede pare sa se înscrie în sfera psihopatologiei. Judecarea stării de sănătate psihica se bazează de multe ori pe modul în care experiențele mistice par sa modifice persoana care le experimentează în bine. Atunci când funcționalitatea socio-profesionala și familiala este afectata, psihiatrul este antrenat sa privească aceste fenomene ca patologice. Jackson și Fulford au încercat sa examineze prezenta fenomenelor psihotice în contextul experiențelor religioase și au ajuns la concluzia ca halucinațiile și credințele religioase neobișnuite pot apărea în forma unor experiențe spirituale benigne ce nu pot fi înțelese sau diagnosticate în mod tradițional.
Omul secolului XXI are de întâmpinat un obstacol major în calea înțelegerii misticismului: faptul ca nu exista un model de acceptare a unui tip de ascetism sănătos și constructiv și a exprimării intens afective a uniunii cu Dumnezeu, adică tocmai a componentelor proeminente ale spiritualității medievale. Modelul, atât cel secular, cât și cel religios, pe care îl avem azi pentru ascetismul eroic este în primul rând unul medical, care privește acțiunile autoagresive drept semn al bolii psihice. Durerea este ceva care trebuie evitat, nu cautat, care nu are nici un fel de efect mântuitor. Pe de alta parte, viziunea occidentala asupra misticismului și a spiritualității în general a fost puternic influențată de modele orientale care accentuează tehnici meditative și contemplative liniștite, ce au făcut din misticism ceva respectabil și chiar la moda. Totuși, orice model mistic cu ton puternic emoțional continua sa fie categorisit ca exagerat, psihopatologic.
Cât de departe se poate întinde conceptul de normalitate pentru a putea include comportamentele de ascetism eroic? Contextul in care apare căutarea unui ideal religios trebuie sa ne facă foarte atenți în aplicarea categoriilor psihopatologiei.
Articolul este preluat în întregime din revista Medic.ro, nr.18, 2005
Observații OFCR:
❶ Unii consideră controversat acest articol. Țineți minte, moderatorii OFCR nu au contribuit cu nimic la acest articol. Dacă aveți ceva de obiectat, vă rugăm să o faceți cu argumente și nu cu insulte. Articolul reflectă poziția unor medici specialiști. Letiția Dobranici este medic primar psihiatru, conform profilului ei de Facebook.
❷ Relevant este și reportajul de investigație făcut reporterii ProTV:
Români rătăciți în credință. Secretele sectelor care vând minuni: “În numele Tatălui”
Odată cu câștigarea libertății, Romania a devenit un fel de magazin în care oricine poate găsi secte mici și mari, mișcări spirituale, credințe în absolut și predicatori îmbibați de patos care spun același lucru: ca ei pot sa scape omul de orice suferință. Fanatism religios, lideri carismatici, secte care promit vindecări miraculoase contra cost și credințe exotice la care romanii apelează când se simt pierduți. Urmărește reportajul video aici!