Se crede că ştiinţa nu ne poate ajuta să distingem între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate. Dar Sam Harris susţine că ştiinţa poate – şi chiar trebuie – să fie privită ca o autoritate morală, ajutând astfel la formarea valorilor umane şi la definirea noţiunii de „viaţă bună”.
Transcript:
Aş vrea să vorbesc astăzi despre relaţia dintre ştiinţă şi valorile umane. Opinia general acceptată este aceea că problemele morale, distincţia dintre bine şi rău sunt chestiuni în legătură cu care ştiinţa nu are niciun cuvânt de spus. Se spune că ştiinţa ne poate ajuta să obţinem ceea ce preţuim, dar nu ne poate spune ce ar trebui să preţuim. Prin urmare, majoritatea oamenilor – probabil majoritatea oamenilor din această sală – cred că ştiinţa nu va răspunde niciodată la cele mai importante întrebări din viaţa unui om, întrebări precum: „Pentru ce merită să trăieşti?”, „Pentru ce merită să mori?”, „Ce reprezintă o viaţă bună?”.
Eu susţin că aceasta este o iluzie, că distincţia dintre ştiinţă şi valorile umane este o iluzie, şi încă una destul de periculoasă în acest punct al evoluţiei umanităţii. Se spune adeseori că ştiinţa nu ne poate oferi o bază pentru moralitate şi pentru valorile umane întrucât ştiinţa operează cu date exacte iar datele exact şi valorile par să aparţină unor sfere diferite. Se spune adesea că nu există nicio descriere a lumii de azi care să sugereze cum ar trebui să fie lumea de mâine. Însă eu cred că asta este pur şi simplu neadevărat. Valorile sunt şi ele un anumit tip de date exacte. Ele sunt date despre bunăstarea creaturilor conştiente.
De ce nu avem obligaţii morale faţă de pietre? De ce nu simţim compasiune faţă de pietre? Pentru că nu credem că pietrele pot suferi. Şi dacă suntem mai preocupaţi de bunăstarea primatelor decât de cea a insectelor, după cum chiar suntem, asta se întâmplă pentru că le considerăm expuse la o paletă mai largă de potenţiale emoţii, de fericire sau suferinţă. Ceea ce trebuie neapărat observat este că aceasta e o afirmaţie faptică. Este posibil ca noi să ne înşelăm în această privinţă. Şi dacă am interpretat greşit relaţia dintre complexitatea biologică a fiinţelor şi capacitatea lor de a simţi, atunci se poate să ne înşelăm în privinţa vieţii interioare a insectelor.
Nu există nicio concepţie, nicio versiune a moralităţii umane şi a valorilor umane pe care să o fi întâlnit vreodată care să nu se poată reduce la o grijă faţă de experienţa conştientă şi posibilele ei alterări. Chiar şi când ne raportăm la valori religioase, chiar şi când credem că binele şi răul se reduc la condiţia de după moarte, fie o eternitate fericită alături de Dumnezeu, fie o eternitate de suferinţă în iad, şi atunci tot suntem preocupaţi de percepţia conştientă şi de modificările ei. Iar a spune că asemenea schimbări pot persista şi după moarte este în sine o afirmaţie factuală, care poate, bineînţeles, să fie adevărată sau nu.
Referindu-ne la condiţiile bunăstării în această viaţă, în ceea ce priveşte fiinţele umane, ştim că există un continuum de asemenea date. Ştim că este posibil să trăim într-o stare de eşec, unde tot ceea ce poate merge rău chiar merge rău, unde mamele nu îşi pot hrăni copiii, unde străinii nu pot găsi o punte de legătură pentru o colaborare paşnică, unde oamenii sunt omorâţi la întâmplare. Şi ştim că este posibil să avansăm în acest continuum către un punct ceva mai idilic, către un loc unde o asemenea conferinţă este posibilă.
Şi ştim de asemenea că există direcţii corecte şi direcţii greşite pentru a ne putea deplasa în acest spaţiu. Ar fi o idee bună să infestăm apele cu holeră? Probabil că nu. Ar fi bine dacă toată lumea ar crede în deochi, aşa încât să-şi acuze imediat apropiaţii de fiecare dată când li se întâmplă ceva rău? Probabil că nu. Există anumite adevăruri despre modul în care comunităţile umane prosperă, fie că înţelegem aceste adevăruri sau nu. Iar moralitatea are legătură cu aceste adevăruri.
Aşadar, când vorbim despre valori ne raportăm la date exacte. Actuala realitate globală poate fi înţeleasă la multe niveluri, de la nivelul genomului şi până la nivelul sistemelor economice şi al structurilor politice. Însă dacă este să vorbim despre prosperitatea fiinţelor umane trebuie neapărat să facem referire la creierul uman. Asta deoarece ştim că modul în care percepem lumea şi pe noi înşine ca parte a ei se realizează la nivelul creierului,
indiferent de ceea ce se întâmplă după moarte. Chiar dacă sinucigaşul cu bombă primeşte 72 de fecioare în viaţa de apoi, personalitatea lui din această viaţă – personalitatea lui nefericită, aş zice – este rezultatul creierului său. Aşadar, contribuţia culturii, care are cu adevărat o influenţă considerabilă, ne schimbă pe noi, schimbându-ne creierele. Aşadar, orice variaţie culturală apare în modul de dezvoltare al oamenilor poate, cel puţin în principiu, să fie înţeleasă în contextul unei ştiinţe a minţii în plină dezvoltare – neuroştiinţe, psihologie, etc.
Ceea ce vreau să spun este că valorile pot fi reduse la date exacte, la fapte privitoare la experienţa conştientă a fiinţelor conştiente. Aşadar putem întrevedea un spaţiu al potenţialelor schimbări în modul de a simţi al acestor fiinţe. Eu privesc acest spaţiu ca pe un peisaj moral cu vârfuri şi văi care corespund diferitelor grade de prosperitate ale creaturilor conştiente, atât cea individuală cât şi cea colectivă. Iar un lucru care transpare este că poate există unele stări ale bunăstării umane la care ajungem foarte rar, la care puţini oameni ajung. Iar aceste stări aşteaptă să fie descoperite. Poate că unele dintre aceste stări pot fi denumite mistice sau spirituale. Poate există şi alte stări pe care nu le putem accesa datorită structurii noastre mentale, dar la care alte minţi ar putea avea acces.
Acum, aş vrea să fie clar un lucru: nu susţin că ştiinţa poate cu certitudine să cartografieze acest spaţiu, sau că ştiinţa va avea vreodată răspunsuri pentru orice problemă morală imaginabilă. Spre exemplu, nu cred că va fi posibil să consultăm un supercomputer pentru a şti dacă trebuie sau nu să avem un al doilea copil, sau dacă trebuie să bombardăm facilităţile nucleare ale Iranului, sau dacă întregul cost al conferinţei TED poate fi considerat cheltuială deductibilă. (Râsete) Dar dacă o întrebare afectează bunăstarea fiinţelor umane, atunci ea trebuie să aibă un răspuns, fie că îl putem găsi, fie că nu. Iar simplul fapt de a recunoaşte că există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite privitoare la chestiunea bunăstării umane va schimba modul în care vorbim despre moralitate şi ne va schimba aşteptările privitoare la cooperarea interumană pe viitor.
Spre exemplu, există 21 de state în ţara noastră în care este legală aplicarea de pedepse corporale în şcoală. Este legal ca un profesor să lovească un copil cu o scândură, provocându-i vânătăi şi răni, uneori până ţâşneşte sângele. În fiecare an, sute şi mii de copii sunt supuşi la asemenea tratamente. Nu cred că poziţia acestor state luminate vă va surprinde. Nu este vorba despre Connecticut.
Iar unui asemenea comportament i se găseşte justificarea explicită în religie. Însuşi Creatorul universului ne-a spus că „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată”. Găsim astfel de îndemnuri în Proverbe 13, 20 şi 23, cred. Însă putem adresa întrebarea evidentă: Este o idee bună, în general, să supunem copiii la durere şi violenţă şi umilire publică pentru a încuraja o dezvoltare emoţională sănătoasă şi un comportament de dorit? (Râsete) Se îndoieşte cineva că această întrebare are un răspuns, şi că acest răspuns contează?
Mulţi dintre voi vor spune că noţiunea de bunăstare rămâne nedefinită şi că poate fi mereu supusă revizuirilor. Cum poate aşadar exista o noţiune obiectivă de bunăstare? Să ne gândim, prin analogie, la conceptul de sănătate fizică. Conceptul de sănătate fizică nu este definit. După cum tocmai ne-a spus Michael Specter, a suferit modificări de-a lungul anilor. În vremea când această statuie a fost sculptată, speranţa de viaţă era în jur de 30 de ani. Acum este în jur de 80 de ani în ţările dezvoltate. La cum ne amestecăm în treburile geneticii, s-ar putea să ajungem nişte vremuri când faptul de a nu putea termina un maraton la vârsta de 200 de ani va fi considerat o groaznică dizabilitate. Genul acela de afecţiune pentru care oamenii organizează acţiuni caritabile. (Râsete)
Simplul fapt că noţiunea de sănătate este mereu supusă revizuirii nu înseamnă că e golită de înţeles. Distincţia dintre o persoană sănătoasă şi una moartă e la fel de clară şi de consecventă ca oricare altă distincţie ştiinţifică. Mai trebuie observat că pot exista mai multe piscuri în acest peisaj moral. Pot exista mai multe moduri la fel de bune în care oamenii să prospere. Pot exista mai multe moduri de a organiza o societate umană pentru a maximiza nivelul de bunăstare.
Este oare astfel subminată noţiunea obiectivă de moralitate? Să ne gândim la cum vorbim despre mâncare. Nu aş putea susţine niciodată că există un singur mod sănătos de a mânca. Există cu siguranţă o gamă largă de produse care pot constitui o alimentaţie sănătoasă. Însă există în orice caz o distincţie clară între mâncare şi otravă. Faptul că există multe răspunsuri corecte la întrebarea „Ce putem mânca?” nu ne duce la concluzia că nu există adevăruri care pot fi descoperite despre nutriţia umană. Mulţi oameni se tem că o ordine morală universală presupune precepte morale care nu admit excepţii.
Deci, spre exemplu, dacă este greşit să minţi, atunci trebuie să fie întotdeauna greşit să minţi, iar dacă poţi găsi o excepţie, atunci nu există conceptul de adevăr moral. De ce am crede aşa ceva? Să ne referim, prin analogie, la jocul de şah. Dacă vrei să joci şah cu succes, un principiu de bază ar fi “Nu renunţa la regină”. Dar în mod evident pot exista şi excepţii. Câteodată, a renunţa la regină este o mutare genială. Câteodată, a renunţa la regină este singurul lucru bun de făcut. Şi totuşi, şahul este un domeniul al completei obiectivităţi. Faptul că există şi excepţii nu schimbă asta cu nimic.
Acum ajungem la diferitele tipuri de mutări pe care le putem face în sfera moralului. Să ne gândim la spinoasa problemă a corpurilor femeilor. Ce să ne facem cu ele? Uite un lucru pe care putem să-l facem: putem să le acoperim. Poziţia generală a comunităţii noastre intelectuale este că, deşi poate nu ne place, deşi am considera asta „greşit” în Boston sau Palo Alto, nu ţine de noi să judecăm mândrii membrii ai unei culturi străvechi care îşi forţează soţiile şi fiicele să se acopere cu saci de pânză. Şi cine suntem noi să spunem că este greşit ca ei să le bată cu cabluri de oţel, sau să le arunce cu acid sulfuric în faţă dacă ele refuză privilegiul de a fi sufocate în acest fel?
Sau dimpotrivă, cine suntem noi să nu spunem aşa ceva? Cine suntem noi să ne prefacem că ştim atât de puţin despre bunăstarea umană încât să ne abţinem de la a judeca astfel de practici? Nu vorbesc despre purtarea de bunăvoie a unui văl, femeile ar trebui să poată purta orice doresc, din punctul meu de vedere. Dar ce înseamnă „de bunăvoie” într-o comunitate unde, atunci când o fată este violată, primul instinct al tatălui său este să o ucidă pentru că l-a dezonorat?
Lăsaţi gândul acesta să vi se înfiripeze în minte pentru o clipă. Fiica voastră este violată, şi voi vreţi să o omorâţi. Care sunt şansele ca acesta să reprezinte o culme al bunăstării umane?
Prin asta nu vreau să spun că noi avem soluţia perfectă în societatea noastră. Spre exemplu, aşa arată un stand de ziare aproape oriunde în lumea civilizată. Ce-i drept, pentru mulţi bărbaţi ar fi nevoie de o diplomă în filozofie pentru a vedea ce e în neregulă cu aceste imagini. (Râsete) Dar dacă suntem într-o dispoziţie reflexivă putem să ne întrebăm: Este aceasta cea mai bună expresie a echilibrului psihologic în ceea ce priveşte noţiuni precum tinereţea şi frumuseţea şi trupurile femeilor?” Este acesta mediul optim pentru a ne creşte copiii? Probabil că nu. Atunci, poate că există un punct în spectrul delimitat de aceste două extreme care se situează mai aproape de echilibru. (Aplauze) Poate că există multe asemenea puncte.
Repet, luând în considerare alte schimbări în cultura umană, ar putea exista multe piscuri în peisajul moral. Dar ce trebuie remarcat este că avem mult mai multe moduri de a nu ajunge pe un pisc. Ceea ce eu personal găsesc ironic este faptul că singurii oameni care sunt în principiu de acord cu mine şi care cred că există răspunsuri corecte şi greşite la întrebările morale sunt, într-un fel sau altul, demagogi religioşi.
Bineînţeles, ei cred că au răspunsurile corecte la problemele morale pentru că şi-au primit răspunsurile de la o voce dintr-un vârtej şi nu pentru că au făcut o analiză inteligentă a premiselor şi condiţiilor bunăstării oamenilor şi a animalelor. De fapt, permanentizarea religiei cu rolul de lentilă prin care majoritatea oamenilor privesc problemele morale a dus la separarea discuţiilor morale de întrebările reale referitoare la suferinţa fiinţelor vii. De asta ne pierdem timpul vorbind despre căsătoria între persoane de acelaşi sex şi nu despre genocid sau despre proliferarea nucleară sau sărăcie sau orice altă problemă cu consecinţe enorme. Dar demagogii au dreptate într-o privinţă, şi anume: avem nevoie de o viziune universală asupra valorilor umane.
Ce ne împiedică să avem aşa ceva? Un lucru de remarcat este faptul că facem ceva diferit când vorbim despre moralitate, mai ales dintr-o perspectivă seculară, academică, ştiinţifică. Când vorbim despre moralitate, respectăm diferenţele de opinie mai mult decât în orice alt domeniu al vieţii noastre. Spre exemplu, Dalai Lama se trezeşte în fiecare dimineaţă meditând la compasiune El crede că a-ţi ajuta semenii este o componentă integrantă a fericirii umane. Pe de altă parte îl avem pe Ted Bundy, căruia îi făcea o plăcere deosebită să răpească şi să violeze şi să tortureze femei tinere.
S-ar putea spune că cei doi au o reală diferenţă de opinii privitoare la cum e mai bine să-ţi petreci timpul. (Râsete) Majoritatea intelectualilor occidentali văd o asemenea situaţie şi spun: „Păi, nu există nimic care să arate că Dalai Lama procedează bine cu adevărat, nu cu adevărat sau că Ted Bundy chiar procedează greşit şi care permite o dezbatere reală ce ar putea ţine de domeniul ştiinţei. Unuia îi place ciocolata, celuilalt vanilia. N-ar trebui să existe nimic ce unul ar putea spune celuilalt în aşa fel încât să-l convingă.” Observaţi că nu facem asta în domeniul ştiinţei.
În stânga îl vedem pe Edward Witten, expert în teoria corzilor. Dacă îi întrebi pe cei mai buni fizicieni contemporani care e cel mai bun fizician contemporan, jumătate vor spune că acela e Ed Witten. Cealaltă jumătate vor spune că nu le place întrebarea. (Râsete) Aşadar, ce s-ar întâmpla dacă m-aş duce la o conferinţă a fizicienilor şi aş spune: „Teoria corzilor e o tâmpenie. Nu pot să rezonez cu ea. Eu personal aleg să văd microuniversul altfel. Nu îmi place şi gata.” (Râsete) Ei bine, nimic nu s-ar întâmpla, pentru că nu sunt un fizician, nu înţeleg teoria corzilor. Sunt un Ted Bundy al teoriei corzilor. (Râsete) Nu aş vrea să fiu într-un club de teoria corzilor care e dispus să mă accepte ca membru.
Dar tocmai asta e ideea. Când vine vorba despre fapte, opiniile personale trebuie ignorate. Asta implică existenţa unui domeniu de expertiză. Aşa se întâmplă atunci când cunoştinţele contează. Cum am reuşit să ne convingem că în sfera moralului nu există expertiză morală, sau talent moral sau chiar geniu moral? Cum anume ne-am convins că fiecare opinie trebuie să conteze? Cum anume ne-am convins că fiecare cultură are un punct de vedere aparte care merită luat în considerare? Au talibanii un punct de vedere aparte în ceea ce priveşte fizica pe care ar trebui să-l luăm în considerare? Nu. (Râsete) De ce ar fi ignoranţa lor mai puţin strigătoare în ceea ce priveşte bunăstarea oamenilor? (Aplauze)
De asta cred eu că are nevoie lumea acum. E nevoie ca oamenii ca noi să recunoască faptul că există răspunsuri corecte şi greşite la întrebările despre bunăstarea oamenilor, şi că moralitatea depinde de aceste răspunsuri. Este posibil ca unii indivizi sau chiar ca unele culturi întregi să aibă valori greşite. Ceea ce înseamnă că e posibil ca ei să aibă credinţe şi aspiraţii care cu siguranţă vor duce la suferinţă umană inutilă. Simplul fapt de a recunoaşte asta ne va schimba discursul despre moralitate. Trăim într-o lume în care graniţele dintre naţiuni înseamnă din ce în ce mai puţin, iar într-o zi nu vor mai însemna nimic.
Trăim într-o lume plină de tehnologii distructive, iar acest rău nu mai poate fi îndreptat, întotdeauna va fi mai uşor să distrugem decât să reparăm. Mi se pare aşadar mai mult decât evident că nu mai putem respecta şi tolera viziunile semnificativ diferite asupra bunăstării umane mai mult decât respectăm şi tolerăm viziunile semnificativ diferite referitoare la modul în care se răspândesc bolile sau la normele de siguranţă pentru construcţii şi avioane. Pur şi simplu trebuie să cădem de acord cu privire la cele mai importante întrebări despre viaţă. Iar pentru a realiza asta, trebuie să recunoaştem că aceste întrebări au răspunsuri. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)
Chris Anderson: Ăsta da discurs controversat. Membri ai acestui public sau oameni de oriunde altundeva din lume s-ar putea să strige de furie când aud asta, sau, în fine, unii dintre ei…
Alegerea cuvintelor pare să fie foarte importantă aici. Când vorbeai despre văl, despre femeile îmbrăcate în saci de pânză, eu am trăit în lumea musulmană, am vorbit cu multe femei musulmane. Şi unele dintre ele ar fi zis altceva. Ar fi zis, „De fapt, asta e o încununare a specificităţii feminine, ajută la construirea ei şi este un rezultat al faptului că…” – şi aceasta este poate o viziune psihologică sofisticată – „nu te poţi încrede în poftele bărbatului.” Vreau să spun, poţi să porţi o conversaţie cu o astfel de femeie fără a părea un fel de imperialist cultural?
Sam Harris: Înţeleg, eu am încercat să rezum totul într-o frază spusă contracronometru, dar problema se pune, ce înseamnă „de bunăvoie” în contextul în care bărbaţii au anumite aşteptări şi cu siguranţă vei fi tratată într-un anume fel dacă nu te acoperi cu vălul? Dacă cineva din sala aceasta ar vrea să poarte un văl sau o pălărie foarte haioasă sau să se tatueze pe faţă… Cred că ar trebui să fim liberi să facem de bunăvoie orice vrem, dar trebuie să fim sinceri în legătură cu constrângerile la care sunt supuse aceste femei. Şi deci cred că nu trebuie să ne grăbim să le credem întotdeauna pe cuvânt, mai ales când afară sunt 48 de grade şi ele poartă o burqua lungă până în pământ.
C.A.: Multă lume ar vrea să creadă în acest concept de progres moral. Dar cum se împacă asta cu teoria ta? Din câte am înţeles, poţi împăca asta cu o lume care să nu devină astfel uni-dimensională, unde toţi trebuie să gândim la fel. Descrie-ne cum, călătorind în viitor cu 50 de ani, cu 100 de ani, cum ţi-ai imagina tu lumea, echilibrând progresul moral cu bogăţia.
S.H.: Cred că odată ce recunoaştem că suntem pe cale să înţelegem minţile noastre la nivelul creierului, şi deci foarte detaliat, atunci trebuie să recunoaştem că o să înţelegem şi toate caracteristicile noastre pozitive şi negative până în cel mai mic detaliu. Aşadar, vom reuşi să înţelegem emoţii sociale pozitive precum empatia şi compasiunea, şi vom înţelege şi factorii care le cauzează, fie ei genetici, fie că depind de modul cum oamenii îşi vorbesc unul altuia, fie că depind de un anumit sistem economic. Pe măsură ce începem să clarificăm asta, vom cădea în mod inevitabil de acord în ceea ce priveşte aceste fapte.
Nu o să fie totul după bunul plac al fiecăruia. N-o să putem spune, ştiu eu, a-mi face fata să poarte vălul încă de la naştere e la fel de bine ca a o învăţa să fie încrezătoare şi bine educată într-o lume în care bărbaţii doresc femei. Nu e nevoie de o bursă de performanţă ştiinţifică ca să-ţi dai seama că a forţa femeile să se acopere e o idee rea. Dar la un moment dat vom putea să scanăm creierele tuturor celor implicaţi şi pur şi simplu să-i interogăm. Putem spune că oamenii din aceste sisteme îşi iubesc fiicele la fel de mult? Şi cred că sunt răspunsuri evidente la această întrebare.
C.A.: Şi dacă rezultatele arată că într-adevăr le iubesc, eşti gata să îţi schimbi poziţia pe care acum instinctiv o adopţi faţă de aceste chestiuni?
S.H.: Da, este evident că poţi iubi pe cineva în condiţiile unui sistem complet delirant. Se poate spune: „Pentru că ştiam că fiul meu homosexual avea să ajungă in iad dacă îşi găsea un iubit, i-am retezat capul. Iar acesta a fost cel mai mărinimos lucru pe care îl puteam face.” Dacă pui toate astea cap la cap da, cred că reiese sentimentul de dragoste. Însă, din nou, trebuie să ne gândim la bunăstare într-un context mai larg. E vorba despre noi toţi, nu despre un singur om exaltat care se aruncă în aer în autobuz.
C.A.: Chiar mi-ar plăcea să continuăm conversaţia pentru ore în şir. Nu avem aşa ceva la dispoziţie, poate cu altă ocazie. Mulţumim că ai participat la TED.
S.H.: A fost o onoare. Vă mulţumesc. (Aplauze)